Viata are multe necunoscute, multe tentatii, nu toate cu valente deosebite, prin care copiii nostri se invart in fiecare zi. Dar oare cunoastem, noi insine, totul despre pericolele pe care ii pandesc? Si daca vrem sa prevenim, sa impiedicam desfasurarea unor evenimente tragice, stim oare cum sa o facem?
Trebuie sa facem uz de toata dragostea noastra fata de ei, de autoritatea si maturitatea noastra, de parinti si de profesori, dar si de tot bagajul nostru de cunostinte si metode acumulate pana acum in lupta de prevenire a acestui oribil flagel reprezentat de droguri, in aceasta batalie in care miza este insasi viata.
Toxicomania se manifesta, totdeauna, la interferenta mai multor componente: Drog, Mediu, Individ. Drumul catre maturitate, pe care il parcurgem sau l-am parcurs fiecare, este greu.
De aceea, drogul poate fi vazut ca o rezolvare a problemei existentei sau o posibilitate de sustragere pentru cei cu instabilitate emotiva, pentru cei ce nu pot infrunta responsabilitatile vietii, pentru cei excesiv protejati in copilarie.
O viata ordonata, in care activitatea se completeaza cu odihna, trebuie sa fie plina de preocupari interesante, fie ele scoala, recreerea, hobby-urile, toate sub o supraveghere eficienta. Un permanent dialog copil-parinte, elev-profesor, profesor-parinte, va reduce sansele aparitiei consumului de droguri pana la zero.
Pentru ca a fi toxicoman este o tragedie: pentru cel ce se drogheaza, constient ori inconstient de decizia asumata zilnic, pentru societatea care pierde o parte din potentialul ei uman, si suporta, toate consecintele nocive, economice, medicale si infractionale ale fenomenului, precum si pentru parintele care isi vede copilul ajuns dependent de droguri.
De aceea, a fi mama, tata, sora, frate, prieten, coleg, invatator, profesor, medic, jurist, politist, inseamna sa nu te declari niciodata neputincios in fata pericolului reprezentat de droguri si sa lupti impotriva acestuia.
Atunci cand nu ne asteptam, prin perfida sa, drogul poate schimba cursul unei vieti, poate distruge o familie. El patrunde, de regula, prin intermediul anumitor persoane. Acestia ar putea fi:
- asa zisii prieteni care se drogheaza, in timpul unor recreatii, a unei aniversari onomastice, incercand sa convinga pe cei din jur de faptul ca trebuie sa faca ce fac ei pentru a se simti deosebit;
- distribuitorii;
- plictiseala: ce ar trebui sa incerc si eu sa mai treaca timpul!
- curiozitatea: oare cum este?
- o reactie spontana: iata o chestie care pare nostima!
- o intelegere gresita a realitatii: daca cei mari o fac, de ce nu fac si eu acelasi lucru!
- incapacitatea organica de a spune, cu hotarare: NU!
“ Cand ne aflam la sfarsitul vietii, a muri inseamna a pleca; cand suntem la inceputul ei, a pleca inseamna a muri” – Victor Hugo
Raluca
Am citit articolul ce tine despre apararea copilului. Uau, am ramas impresionata, chiar am ajuns si la momentul cand multi dintre noi sa intelegem cat de importanti sunt micutii nostri?!
Totul incepe de la cum am fost educati? La prima vedere se pare a fi totul bine si frumos, dar oare asa e?
Citi dintre noi fiind mai tineri am putut discuta deschis cu parintii pe oricare tema? Cred ca multi nici pana in prezent nu au curajul sa o faca. Nu a fost, caci asa au fost educati la randul sau parintii nostri, totul era interzis, nimic informatii, nimic accesibil.
Ce se intampla? Crestem, iesim in strada si buum, cineva mai istet ca noi incearca sa ne manipuleze. Ajungem la un moment sa ne intrebam de ce reusesc unii din ei sa ne convinga sa incercam droguri? Cred ca e banal, dar asta e.
Din prima zi cand se naste copilul, ca parinti fiind, trebuie sa nu uitam ca micuta fiinta este deja o personalitate. Niciodata nu trebuie sa numim copiii cu cuvinte murdare, de aici incepe neincrederea in fortele proprii si distrugerea copilului ca personalitate si pur si simplu ca om. Astfel, ii dam de inteles de la bun inceput copilului ca nu este si nu va fi capabil de a lua decizii, de a spune ferm si hotarat acel NU in momentul necesar si important.
Pe cand, din contra ar trebui incurajat ca este capabil sa gandeasca, ca are ratiune, este si el cineva important in lumea aceasta mare.
Mai simplu, sa va povestesc un caz , ca sa intelegeti ce vreau sa spun:
In vara anului 2007 am mers in Bulgaria cu un grup de copii (15 total), dintre care cel mai mic avea 9 ani si cel mai mare avea 17. Toate virstele una mai frumoasa decat alta, nu?! Dar si cu felul sau de a fi.
M-am intrebat cum fac sa ma descurc cu fiecare din ei, sa nu avem neintelegeri si tot felul de neplaceri. Erau copii din Rusia, Belorusia, Moldova s.a.
Unii din ei chiar le-au facut probleme conducatorilor sai de grup, cum la randul meu am fost si eu conducator de grup. Au fost prinsi cu bauturi alcoolice, tigari, cativa chiar au ajuns si cu intoxicatie alcoolica, copii care aveau intre 12 si 15 ani. E groaznic, e o mare responsabilitate, ei insa se simteau ca au scapat de parinti, chiar daca e si pentru un timp scurt si pot sa faca ce vor. E un mod de a demonstra celor de varsta sa ca sunt cei mai “tari”, dupa parerea lor.
Stam si ma gandeam de ce oare au procedat in acest fel copiii? Si atunci mi-am amintit cum eram eu la varsta lor (acum am 29 ani). Simplu, tindeam spre aceea ca sa fiu vazuta ca un matur, ca o personalitate si la egal. Am adunat copiii si asta le-am zis: “ Va consider oameni maturi, capabili de a lua decizii.” Cineva ar spune ca e ceva banal, poate, dar a avut efectul asteptat, au inceput sa se simta mai importanti, mai intelesi. In acel moment m-am uitat in ochii lor si am vazut acel sentiment pe care as fi vrut sa-l simt si eu la varsta lor – mandrie, ca un matur ma vede la nivelul sau. Aduceti-va aminte de cate ori ni se spunea ca inca suntem mici, ce ganduri va treceau prin cap? Ba chiar si raspundeam ca deja sunt mare. In asa fel am avut linistea de a petrece frumos vara fara a avea “peripetii” neplacute. Am simtit ca mi s-a acordat totala incredere si am fost acceptata ca de ai lor. Ba am avut si situatii cand au indraznit sa discutam si pe unele teme mai delicate, ca la varsta de 13-15 ani sunt multe intrebari. Am incercat discret dar si corect sa le vorbesc si sa le satisfac curiozitatea, acordandu-le toata increderea ca sunt deja maturi.
M-am straduit sa le explic, ca trebuie sa fie ei insisi, sa nu permita nimanui sa-i influienteze. Sunt apti si capabili de a lua decizii, ei si doar ei trebuie asta sa o faca.
C-am asta ar fi o mica particica pentru solutionarea acestei probleme sociale – in primul si in primul rand sa incercam sa-i intelegem pe propriii nostri copii, sa le acordam incredere, sa le oferim sansa sa ia decizii, chiar daca ne pare ca sunt inca micuti, sa-i vedem la nivelul nostru. De aici incepe dezvoltarea ca personalitate si ca om puternic. Totala sustinere si cat mai multa comunicare – iata un pas spre salvare.
P.S. Acum ma bucur – acei copiii, care treptat se maturizeaza nu au uitat de mine, ci din contra tinem legatura. Asta e un lucru important pentru mine, am lasat in sufletele lor o urma luminoasa si placuta.
In opinia unora poate parea un raspuns mult prea sa-i zic mare, dar problema e si mai grava, asta e doar o mica parte din ce am avut de spus. Va multumesc. Aveti grija unul de altul
De: Nataly pe octombrie 5, 2009
la 16:09